Si meteoritii cad...

Incep sa-mi dau seama ca nu m-am maturizat deloc.Ca tot ce am gandit pana acum au fost gandurile altora,ca au fost lucruri pe care nu eu ci altii vroiau sa le gandesc.Nu pot sa inteleg de ce altii pot.Si eu nu pot.Nu pot fi destul de melancolica,nu pot fi destul de sincera,nu pot fi cine vreau sa fiu,nu pot arata oamenilor la care tin ca ii iubesc,nu pot sa ma intorc sa imi cer iertare imediat,nu pot sa ma intorc la oamenii care au fost atat de importanti pentru mine de teama sa nu fiu respinsa,nu pot sa zambesc unor persoane care desi nu ma suporta imi zambesc,nu pot sa imi exprim toate sentimentele astea multe care navalesc prin ochii mei...

As fi vrut sa fiu altfel.As fi vrut sa pot fi cum vor ei,dar si cum vreau eu.As fi vrut sa fiu una din persoanele care merge si-si viziteaza prietenii indiferent de ce ma asteapta...Mi-e dor de ei,dar nu pot nici sa ii privesc.Mi-e rusine ca nu mai sunt ce-am fost,si nici nu ma mai baga in seama.Simt cum se intorc acele zile cand desi stia cine sunt nu ma privea,nu ma intalnea.Asa e si acum.Ne cunoastem si totusi trece pe langa mine ca pe langa un stalp.Are grija sa ma ocoleasca.

Speram sa cada meteoritul.Speram sa fie in continuare un cer adanc in care sa reusim sa nu cadem pentru ca ne tinem de mana.Dar cerul s-a inchis,meteoritul a cazut...Iar noi ne-am dat drumul la mana si am reusit doar sa ne instrainam,sa ramanem despartiti de ... un meteorit.

Acum stiu.Stiu ca ea a fost intotdeauna mai buna decat mine,stiu ca intotdeauna a fost mult mai apropiata de el,si ca ea l-a meritat cel mai mult.Am gresit atat de mult judecand-o,si desi eu faceam asta ea se purta frumos.Am fost ceea ce o impiedica sa zambeasca,am fost bariera dintre ei.Si ea il merita mai mult ca mine...Sper doar sa fie bine.Sper doar sa ma ierte.Ea,el si inca o persoana la care nu am fost de mult,si de care mi-e dor,dar mi-e teama sa mai dau ochii cu ea...Pentru ca mi-e teama de reversul greselilor mele,mi-e teama sa ma intorc in trecut,chiar fiind trecutul apropiat...

Intre 2 limite [- zi de melancolie]

Privind in oglinda astepta cu nerabdare ploaia
Se uita la cer... se gandea la ziua aia
Soarele zambea, un sentiment ciudat ii rascolea inima
Si plutea,plutea cu ea,erau doar impreuna,si ea mereu radea
In cateva cuvinte ar fi vrut sa-si exprime iubirea
Insa ceva o tinea,iar zambea,si mereu asa sfarsea
Inecata-n lacrimi,rapusa de regrete dar mereu spera
Ca va veni ziua cand soarele pe strada ei se va ridica
Si printre suspine cu vorbe dulci o va alina
Razele lui calde o vor imbratisa
Cu bratele invaluite de lumina o va alinta
Si un sarut pe ochii'nlacrimati ...atat vroia
Dar in urma ramanea doar ea si dragostea
Privirile si vorbele spuse aiurea o dureau si..
Tot ce-si dorea era sa mai simta odata mangaierea
Cu care in fiecare zi el o facea sa uite durerea
Dar simtea cum isi pierde puterea
Si nu putea uita,nu uita cum adierea
Ii atingea mereu sufletul si ii alunga tristetea
Cand el ii era alaturi totul era perfect
Acum totul pare a fi un mecanism defect
Si nu mai poate fi reparat,e infect..
Gandul asta o macina...speranta moare odata cu vointa
Desi Vointa ei era sinonim cu neputinta...

Ganduri patimase ii incercau zilnic gandirea
Tinea totul in ea sfasiata de iubire
Si Oriunde mergea lacrimi ii sfidau privirea
Timpul se scurge in clepsidra vietii
Realizezi valoarea abia la intalnirea mortii

by Silver & Iru

mmm.who's that?

Nu ma'ntelegeti gresit...

"-Ce faci pe'ntai?
-O frec.
-O frecam :) "

Frecarea mentei => dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul de a se indigna, dreptul la nostalgie, dreptul de a freca menta.

A freca menta nu este sinonim perfect cu

- a freca manganul (de factură chimică şi nu ne băgăm)

- a tăia frunze la câini (de factură ecologică şi iar nu ne băgăm)

- a arde-o

Atenţie! A nu se confunda a freca menta cu a arde-o.

Dacă o arzi, o arzi AIUREA… iar dacă o freci, o freci CU UN SCOP.

M-am hotarat sa fiu prost

"Noi nu alegem sa traim,nu ne alegem viata.Singura libertate este moartea;a fi liber inseamna SA MORI!" Oricum cu totii suntem bolnavi...avem cancere la suflet,tumori sentimentale,leucemii amoroase,metastaze sociale...

NU mai ganditi.Am ajuns la concluzia ca face mai mult rau decat bine.A incerca sa intelegi este o sinucidere sociala,inseamna sa nu mai gusti viata fara sa te simti,in pofida vointei tale , ca o pasare de prada si totodata devoratoare de cadavre, care isi sfarteca obiectele de studiu.De multe ori ucizi ceea ce vrei sa intelegi,caci,asemeni medicului ucenic,nu exista cunoastere adevarata fara disectie.

Sa reflectezi nu e este o operatie fireasca,raneste,ca si cum ar scoate la iveala cioburi de sticla si bucati de sarma ghimpata amestecate cu aerul.

A fi inteligent e o boala pur si simplu.Inteligenta e un rateu al evolutiei.Acum mult mult timp cand unii copii se jucau invatand sa se apere de tigri , sa aprinda focul , sa vaneze , sa se descurce in viata,exitau cativa care , avand un ochi ,o mana lipsa, ramaneau in pestera sa reflecteze.Aveau timp sa se gandeasca la toate sensurile lumii,la fiecare lucru nou pe care il descopereau.Asa a aparut civilizatia,pentru ca niste copii imperfecti nu aveau altceva de facut.Daca natura n-ar fi mutilat pe nimeni,omenirea ar fi ramas o specie de proto-hominizi fericita , traind foarte bine fara Prozen,fara prezervative si reader dolby digital de DVD.

Ecclesiastul zicea ca "Cel ce isi inmulteste stiinta isi sporeste suferinta"="Fericiti cei saraci cu duhul"

Cei care cred ca inteligenta are vreo noblete cu siguranta ca n-au destula pentru a-si da seama ca nu e decat un blestem.

Si totusi cei mai multi traiesc fericiti,feriti de boala inteligentei.Organizarea sociala a furnicilor este mult mai performanta decat va fi vreodata a noastra si nici o furnica nu detine catedra la Sorbona.


Prostia oamenilor nu se trage din lipsa lor de inteligenta ci din lipsa lor de curaj.


Ce-ar fi daca, in loc sa invatam sa rezolvam inecuatii, am invata sa ne descurcam in viata, sa fim oameni , sa fim buni gospodari si buni prieteni, sa fim ceea ce trebuie sa fim.Ca pana la urma nu ne-am nascut ca sa mergem sa ne tatuam (ca altfel nu suntem la moda), nu ne-am nascut ca sa ne plangem tot timpul de neajunsuri,sa radem mereu de altii,sa suferim pentru nimicuri.Ne-am nascut sa devenim oameni in sensul adevarat,profund al cuvantului.Om esti atunci cand stii ce si cat ti se cuvine,cand stii sa respecti si sa ii accepti pe cei din jur,cand te accepti pe tine asa cum esti.Ne-am nascut ca sa dam lumii un sens,ca sa traim si sa dam mai departe viata.Da,trebuie sa evoluam.Dar sa evoluam in profunzime,in bunatate,in sperante si vise.Nu intr-o lume dominata de bani,sex si putere.

Se poate si mai rau.
Se poate mereu mai rau.Inca o duc bine.Desi simt ca i-am indepartat pe toti prin simplul fapt ca nu pot fi ceea ce am fost.Si toti ma stiau intr-un fel.Acum sunt altfel.In fiecare moment sunt altcineva.Cei care ma cunosc se sperie,dau sa fuga,incerc sa ii opresc si apoi ii las sa plece.De ce?Pentru ca nu reusesc sa gasesc puterea de care am nevoie ca sa aduc trecutul in favoarea mea.
Cand merg pe strada simt ca sunt goala.Ca pot cu totii sa priveasca in sufletul meu si ca vad tot ce am in el,tot ce ascund si tot ce gandesc.Si ma inchid mai mult si mai mult in mine.Si ei nu inteleg de ce.Nu vreau sa impart cu nimeni ce simt.Tocmai pentru ca e pueril si pentru ca nu ar intelege nimeni.Toti imi spun doar o sa treaca si mergi mai departe.Dar stiu deja.E cineva care sa poata sa imi spuna ceva ce nu stiu?Eu mereu gasesc ceva de zis,mereu reusesc sa ma ajut singura.E binisor dar cat va tine? cand experienta mea se va dovedi nefolositoare cine va fi alaturi de mine , daca eu ii indepartez pe toti? Dar cum sa ii tin alaturi? Cum sa le arat ca in ciuda comportamentului meu tampit, ii iubesc si nu vreau sa ii pierd?
Ii vad pe toti cum incearca sa ma ajute,dar nu ma las ajutata si apoi spun ca sunt singura,ca nimanui nu ii pasa.Mi se pare ca toti zic ceva dragut doar ca sa para interesati si ca defapt nu le pasa nici negru sub unghie.Oare am dreptate sau ma insel ca intotdeauna?De ce nu reusesc sa ma fac sa ma simt bine,spunandu-mi ca exista totusi cineva caruia ii pasa cu adevarat?
Uneori mi se pare ca gandesc prea mult.[asta e o premiera-eu-gandesc-ar spune mama].Gandesc la ce a fost,la ce va fi.Nu la ce sunt si ce am.Mereu dau sfaturi in stanga si in dreapta: "Priveste ce ai! Stii cati si-ar dori asa ceva?" Dar nu pun niciodata in practica.Mereu intreb eu de ce nu am aia? Dar eu de ce nu am ce are ea? Pe mine de ce nu m-au alintat atat de mult ca pe fratemeu? El de ce a avut telefon de atat de mic , daca nu avea nevoie? De ce el la 10 ani are bicicleta , role si skate si isi permite sa ceara in continuare mai mult, mai mult? Ei m-au invatat mereu sa nu cer.Pentru ca am destul.Pentru ca pentru fiecare lucru primit trebuie sa faci ceva ca sa il meriti.Pentru ca daca ceri desi stii ca nu ai nevoie si e doar un moft faci o gresala.

Nu o sa inteleg niciodata.Nu o sa inteleg unde gresesc,de ce am ajuns sa imi fie ciuda pe un pusti de 10 ani care are mai multe decat mine, si ma are pe mine toata.In ciuda tot ce imi face in fiecare zi il iubesc mai mult si mai mult.E adorabil cat de mult poate sa vorbeasca fara sa zica ceva concret si totusi sa te faca sa zambesti.E adorabil cand tipa ca nu poate merge pe terenul de la scoala sa joace fotbal.E adorabil cand tipa ca il ustura genunchiul la care s-a lovit a 6-a oara in aceeasi zi...

Si iar.

Si iar.
Uite cum incep din nou sa visez.Cum incep din nou sa-mi amintesc.Ca si cum a fost atat de demult.Dar mi-e deja dor.Si mi-e ciuda ca nu mai e.Eu stiu.Stiu ca orice a fost, A FOST.Dar ... de ce nu mai este?
Si iar o sa raman in ploaie singura.Fara sa fie cineva cu umbrela in apropiere.Iar nu o sa ma sune nimeni sa ma intrebe de la cat ma ia de la pregatire sau la cat ne vedem la potcoava.Iar o sa fiu eu si nici macar EU.O sa ma ia cu totii la intebari.O sa plang si o sa rad in acelasi timp.Asa cum fac mereu.Singura.Fara tine,fara mine,fara EL.Doar Eu.
Asa cum nici altii nu stiu niciodata ce vor de la mine,cu mine,...fara mine.
Am nevoia disperata de a cunoaste oameni noi.Si chiar daca ii cunosc trecutul e al meu si ramane cu mine.


Raspuns.6 mai 2009
E totul doar prostie.In capul nu meu nu era decat teama.Ca si acum.Mi-e teama sa recunosc cine si ce sunt.Dar imi dau seama cat gresesc.

ooo.

Ooo.Vesnisnice si interminabile griji plecati...!!!
M-am saturat.Mi s-a acrit.
Nu reusesc sa imi dau seama de ce ma implic atat.Unde ma duc si in tot ce fac pun suflet.Si problema e ca ... nu mai am timp de mine.De cei de care am nevoie.Mereu e ceva de facut si eu , ca sa nu ma simt iresponsabila, fac.Am inceput sa-mi notez in telefon ce am de facut.Asa parca e mai simplu sa nu mai stau cu toate pe cap.(trebuie sa multumesc celor de la AIESEC pentru idee)
VREAU SA FIU IRESPONSABILA PE BUNE.Nu doar pentru ca asa zice mama ca nu reusesc sa fac curatenie in camera.Am cursuri peste cursuri,traninguri,proiecte,teme si carti de citit.Nici nu stiu de cand n-am mai apucat sa citesc o carte pe care sa vreau eu s-o citesc, si sa imi placa.
Parintii mei au planuit o mica vacanta in nordul Moldovei la sfarsitul saptamanii.Ii ador.Sunt geniali.E exact ce am nevoie pentru anemia mea.Nu injectii cu B-uri,nu pastile,nu chestii "100% naturale".


"Speranta moare ultima." Inainte de ea murim cu totii.

poke him =)

Am mancat sticla dar...

Totusi culmea ma observa cine nu trebuie.

Dar e bine.Cred.Incep sa inteleg ca nu poate fi asa cum vreau eu mereu.

Si e cam naspa.

Da' e primavara duudeee.Si e...Frig.Da' ce conteaza o sa fie totul ok.Si o sa fie mai cald ca niciodata.Desi...prefer sa ploua.Mirosul ploii ma linisteste.

Delirez total.E atat de ciudat.Nu simt nimic.Adica.Parca nu sunt vie.Sunt intr-un vis continuu si nu reusesc sa scap sa ajung la adevarata mea viata.Si e aiurea.Ma vreau pe mine aia care sunt eu.Eu tampita.Sunt tampita intr-un mod prea normal si nu-mi convine.

Mda.Azi era sambata mea cu Cata.Culmea.Sunt singura.Si astept...